Este dificil, foarte dificil, ca viata infinita si vesnica sa patrunda in sufletul omenesc cel stramt si in trupul omenesc inca si mai stramt. Locuitorii incarcerati ai acestui pamant stau plini de banuiala inaintea a orice este dincolo. Incarcerati in temnita timpului si a spatiului, din atavism sau poate din inertie, ei nu suporta sa patrunda in ei ceva mai presus de timp si mai presus de spatiu, ceva de dincolo si vesnic.
O astfel de patrundere o considera o agresiune si-i rapund cu ostilitate. Mai mult, dat fiindca omul este ros de " viermele " timpului, acesta nu iubeste interventia vesniciei in viata lui si o tolereaza doar cu o mare dificultate. Interventia aceasta o considera adesea ca o violenta si o cutezanta de neiertat; si uneori se revolta cu violenta impotriva vesniciei pentru ca vede ca este prea mic inaintea ei, alteori insa n-ajunge pana la aceasta ura salbateca impotriva ei, pentru ca o priveste printr-o prisma prea omeneasca, prea pamanteasca, prea lumeasca. Cufundat cu trupul in materie, legat prin forta gravitatiei de timp si de spatiu si avand spiritul sau departe de vesnicie, omul lumii nu iubeste excursiile spre ce este dincolo si spre ce este vesnic.
Prapastia care exista intre timp si vesnicie este pentru el de netrecut, pentru ca-i lipseste capacitatea si forta necesara de a o sari. Asediat de pretutindeni de moarte, omul ia in deradere pe cei care ii zic : " omul este nemuritor si vesnic ".
" Nemuritor", in ce privinta? In trupul lui muritor? Si "vesnic", in ce privinta ? In spiritul lui neputincios?
Pentru ca omul sa fie nemuritor, el trebuie sa se simta nemuritor in centrul simtirii lui de sine; pentru ca sa fie vesnic, el trebuie sa se recunoasca vesnic in centrul constiintei lui de sine. Fara aceasta, nemurirea si vesnicia sunt pentru el stari impuse din afara.