Inhamat la jugul timpului si al spatiului, omul trage dupa el universul. Incotro anume ? Spre ce stanci prapastioase il va conduce, spre ce inaltimi de gheata de dincolo de timp si de spatiu?
Toti oamenii, toate semintiile, toate popoarele, toate generatiile sunt deopotriva inhamate la acest indoit jug pe care il trag cu anevoie, zi si noapte, impinsi de o putere invincibila. Il trag si se impiedica, iarasi il trag si iarasi se impiedica, cad si se pierd. La ce bun? Cine ii injuga ca apoi sa nu ii mai desjuge niciodata? O, timpul ! Spuneti-mi taina timpului !...Timpul: amarnica povara. Si spatiul? - Frate geaman si de suferinta al timpului !
Nu exista nimic mai tragic si nimic mai trist ca neamul omenesc inhamat la jugul apasator al timpului si al spatiului. Trage dupa sine timpul fara sa cunoasca nici natura, nici sensul si nici scopul acestuia. Trage dupa sine spatiul, dar nici natura, nici sensul si scopul acestuia nu le cunoaste. Absenta scopului il conduce, asadar , in captivitatea absurdului ! Absenta scopului rivalizeaza cu absurdul, dar tragicul castiga intotdeauna.
A exista si a vietui intr-o astfel de lume nu constituie un privilegiu. - Nu e asa ? Dar, printr-o necesitate neinteleasa, de indata ce ai venit de la nefiinta la fiinta, te gasesti inhamat la amarnicul jug al timpului si al spatiului. Ce gazduire ciudata ! Si daca ai fost trimis in lume cu niste simturi mai sensibile, vei simti repede ca un chin urias striveste toate existentele, ca o boala nemiloasa mistuie din interior toate creaturile. Si deodata inima se topeste in lacrimi si atunci intelegi ca orice faptura are ochi, ochi ce plang neincetat din pricina unei dureri amare.
Iar lacrimile tuturor fapturilor indurerate se strang in inima omului, inundand intreaga lui fiinta.
Incearca daca poti, sa-ti retii inima sa nu se desire in suspine inaintea tristei soarte a acestei lumi. Stradania ti se preschimba intr-un strigat deznadajduit; vointa ti se incovoaie neputincioasa sub valul de durere al intregii lumi ce se inalta din toata fiinta ta.
Lumea aceasta... Ce e lumea aceasta cu toate chinurile ei, cu toate durerile, tragediile si suferintele ei ? Ce altceva decat un condamnat la moarte fara speranta ?Da, un muribund fara speranta care isi da duhul intr-o agonie continua, dar nu moare niciodata.
Asa este omul, asa este si lumea, atunci cand nu le simt in Hristos cand nu le vad in Hristos.
Dar cu El toate se schimba: si eu si lumea din jurul meu. Din clipa intalnirii cu El , omul e strabatut de un curent cu totul nou, de ceva nemaisimtit, neinchipuit si necunoscut pana atunci.
Pentru ce este grea viata omului? Pentru ca omul a nascocit moartea instaurand-o in el si in toate fiintele din jurul lui. Iar moartea este izvorul nesecat al tuturor chinurilor si durerilor. Toti nervii mortii pornesc de la om, fiindca el este ganglionul central al mortii. In realitate moartea este singura amaraciune a vietii, singura amaraciune a existentei. Din ea purcede toata tragedia vietii.
Din aceasta situatie exista o singura iesire, o singura salvare : Invierea lui Hristos si biruinta pe care ea o aduce asupra mortii in toate lumile. Asa cum moartea este izvorul tuturor amaraciunilor, este atoatemaraciunea, tot astfel Invierea Mantuitorului Hristos este izvorul oricarei bucurii, este atoatebucuria. E de ajuns ca omul sa-si deschida ochii spirituali si atunci nu poate sa nu simta si sa vada ca Domnul Cel Inviat e singurul care da sens si bucurie adevarata vietii celei amare a omului pe pamant: El si nimic altceva si nimeni altul.